Cred că tot ce înseamnă formare ca și părinte este greșit înțeleasă – în orașul nostru, cel puțin. Aud persoane spunând că nu participă la evenimente special destinate părinților fiindcă nu au nevoie, știu tot ce este de știut (s-au documentat pe net) și mai ales pentru că își asumă deja cât de mult au dat-o în bară, cât de ”răi” părinți sunt și nu au nevoie de o altă confirmare. Dar nu e despre ei! Nu este despre tine, dragă mamă/tată! Atelierele, work-shop-urile, întâlnirile, conferințele, ect. nu sunt despre tine ci despre ei – copiii tăi.
Și eu îmi cert copiii, și eu îmi pierd răbdarea, am și eu nevoie de pauze, uneori simt că nu mai pot, că greșesc cumva, că am prea multe așteptări, sau prea puține, gânduri despre cum ar fi mai bine, sau despre ce ar fi trebuit să fac altfel. Prezența conștientă mă ajută adeseori, însă sunt și cazuri când e la putere doar creierul inferior (reptilian) – crocodilul care vrea să atace și-atât. Am regrete și vise, îndoieli, întrebări și lacrimi. E vreo mamă care să nu fi tecut prin aceste etape? NU cred!
Și-atunci? De ce să eviți contactul cu alte persoane care trec, poate, prin aceleași stări ca și tine? De ce să ratezi o experiență, care poate-ți va fi benefică?
Pentru că până la urmă, este despre ei! Amintiți-vă asta oricând vă cuprinde panica, nesiguranța, remușcarea, tristețea, frica. E despre cum se simt ei și mai mult decât atât, despre cum vor fi ei.
Meseria mea îmi oferă ocazia să văd în viitor. În fiecare zi iau contact cu copii de vârste diferite (între 3 și 14-15 ani), aud visele lor, ascult și văd temerile lor, nesiguranța, remușcarea, frica și rușinea – sentimente pe care le trăiesc zilnic. Însă cea mai mare temere dintre toate e cea legată de pierderea dragostei părinților, fiindcă au impresia nu nu sunt îndeajuns de buni așa cum sunt. Și se străduiesc zilnic să asculte, să fie cuminți, să respecte reguli, să tacă (când/dacă li se zice), să împartă jucăria, să mănânce tot, să vorbească doar întrebați, să ia note bune (de la 8 în sus, orice vine mai jos e o adevărată dramă), să învețe cât mai mult, să nu iasă afară până târziu, să… ca apoi să primească la schimb zâmbetul și acceptul, poate chiar dragostea (împărtășită) a părintelui.
Ne zbatem astfel fiecare pe drumul lui și uităm să ne dăm întâlnire. Drumul nostru presărat de gândurile zilei de mâine:”mâine îmi va mai zice educatoarea că nu a stat deloc cuminte?”, ”câte crize de tantrum va trebui să mai suport?”, ”va putea fi vreodată tolerant?”, ”mâine va lua o notă bună la lucrare?”, ”săptămâna viitoare se va duce la pregătire?”, ”va lua măcar 8 la teză?”, ”va intra la liceul ăla bun spre care îl îndrum?”, ”oare va cunsuma droguri?”, ”oare e deja dependent?” ”va mai pleca vreodată de-acasă?”, ”de-acum se va mai tăia pe mâini?”, ”oare…?”
Drumul lor ghidat de vise și idei, toate au la bază doar o mare întrebare: ”oare dacă fac/zic/cred/gândesc/visez asta mama/tata mă vor mai iubi?”
Dacă iubirea ar fi punctul de întâlnire ei s-ar simți în siguranță, iar gândurile noastre ar fi mai puține, mai liniștite.
Fiindcă este despre ei! Despre ce putem descoperi noi pentru a-i învăța pe ei să facă față mai bine unor situații de viață, despre a-i încuraja și sprijini în exersarea unor abilități despre care noi nici nu știam când eram ca ei, despre a le contura un creier sofisticat care să-i ajute în luarea deciziilor cele mai bune, despre a le imprima și menține de mici stima de sine, despre a oferi și nu a înfrâna, e despre a IUBI.
Pentru copilul de trei ani, care abia acum ia contact cu o nouă autoritate = educatoarea, faptul că ea îi va spune că nu-i capabil, că greșește mereu, că nu se poate stăpâni, că o enervează, este suficient să-i scadă stima de sine (să creadă despre el că într-adevăr nu poate, nu știe, nu are cum, și-apoi să se comporte ca atare).
Pentru copilul de 5 ani, căruia i se spune să fie mai atent, să stea mai cumite, să lucreze mai mult, că la școală-i greu și nu va putea face față, îi va fi de-ajuns pentru ca la începutul clasei pregătitoare să știe deja că ”școala e ceva serios, nu-i o joacă ca la grădiniță” și să nu țină pasul cu ceilalți (nu că ar trebui s-o facă), să simtă că nu poate face nimic, că școala e grea și nici nu trebuie să mai depună vreun efort, fiindcă deja are o etichetă și asta poate crea premisele unui viitor eșec școlar.
Pentru cel de 10 ani e de-ajuns să fie respins de unul, doi colegi, pentru ca apoi să creadă despre el că nu-i bun de nimic și că nu va avea prieteni niciodată și pe urmă să-i fie frică să facă pași în direcția socializării.
Pentru cel de 13 ani izolarea de către grup sau de către cei de sex opus e de-ajuns pentru stângăcii constante în contactele viitoare și evitarea relațiilor serioase.
Nu avem nevoie de baghetă magică, ca și părinți avem nevoie să oferim iubire si avem nevoie de instrumente pentru fixarea și creșterea stimei de sine. Fiindcă în oricare dintre situațiile de mai sus dacă tu ești stâlpul lui de siguranță, dacă știe că tu îl accepți și îl iubești orice ar spune alții despre el, dacă îi arăți asta mereu și ai trusa de prim ajutor a stimei de sine la îndemână, atunci gândurile și remușcările tale ar putea să dispară ușor.
Fiindcă nu este despre tine, ci despre el – copilul tău!
P.S: vrei să afli care ar fi acele instrumente care să te ajute în creșterea și susținerea stimei de sine? Te așteptăm la Conferința ”Stima de sine a copilului tău”, susținută la Bacău pe 26 noiembrie, de expertul în parenting Otilia Mantelers. Aveți detalii aici
Fă și pasul acesta pentru el! 😉
Părinte Prezent 