După o repriză bună de joacă, cu hârjoneală si multe râsete s-a lăsat bineînțeles cu plâns.
Atunci când părinții se joacă cu cei mici, jocuri active, care pot scoate la iveală divese temeri/frustrări/furii sau îi pot ajuta pe copii să simtă că sunt în control (au nevoie de asta fiindcă de cele mai multe ori, pe parcursul zilei, adulții au controlul), se creează o legătură profundă, o conectare și copilul se simte astfel în siguranță din punct de vedere emoțional.
Acestă siguranță emoțională și semnalul că e pe-aceeași lungime de undă cu tine – părintele – îl ajută pe copil să se elibereze de tot ce a acumulat pe parcursul unei perioade mai mici sau mai mari de timp. În funcție de joc, sau de nivelul de conectare pot ieși apoi la suprafață răni adânci sau temeri nerostite vreodată, așa cum a fost și în cazul nostru.
În primă fază a început Ea, spunându-mi mârâind ușor – ca de cele mai multe ori – ”Mami, am ceva de dat afară și nu știu ce”. Am început s-o întreb:
– Unde se află această supărare, în corpul tău?
– Aici – spune Ea arătându-mi la frunte (probabil localizarea vine și de la povestea cu crocodilul – cortexul prefontal și bufnița)
– Si cum arată ea?
– E ca o cutie mare, jumătate neagră și jumătate albă.
– Cum așa? Povestește-mi, te rog!
– Pai, spunea Ea printre lacrimi, în partea albă se adună toate sentimentele drăguțe și când ele sunt multe partea albă e mai mare, dar acum sunt multe în partea neagră, mami. Și nu știu de ce…
– Ce se ascunde în partea neagră?
Și-am încercat să descoperim împreună ce se este acolo, după o discuție lungă, printre suspine, a reieșit:
– Tristețe – că nu mai suntem la mare. Furie – că El mă supără mereu și mă lovește. Frustrare – că am multe teme și nu vreau să le fac. Supărare – că nu mai dormim toți 4 în aceeași cameră ca la mare, că nu mai suntem doar noi două, că nu mai facem chestii împreună ca altă dată (înainte să apară El), că tati e prea mult la servici și altele…
Wow, câte se pot ascunde într-un suflețel atât de mic și sunt convinsă că n-au ieșit toate.
Multe dintre aceste supărări le știam, mi le-a mai spus, dar ce a fost diferit aseară, după joc, este că amândoi și-au spus ”părțile negre”. Până acum reprizele de plâns și descărcare se desfășurau separat.
Aseară după ce a început Ea și El a ascultat, a spus și El că îl supără când ea râde de el și-l tachinează și-l pune să facă tot felul de chestii pe care le nu prea vrea să le facă și-atunci Ea a intervenit și i-a spus că ea suferă când o lovește și El i-a povestit că o lovește fiindcă-l enervează și nu știe cum să-i zică. A fost foarte greu pentru mine să-i ascult pe amândoi plângând în hohote, dar atât de sinceri și deschiși, iar eu atât de încărcată… mă simțeam neputincioasă și vinovată, că eu ar trebui sa fac lucrile mai bine ca ei să se înțeleagă, să nu mai existe atât de multă supărare în suflețelele lor.
După mustrări de conștiință și multe gânduri, am încercat să aplic prezența conștientă și mi-am dat seama apoi că nu mă pot face vinovată de toate emoțiile pe care ei le simt și că trebuie să le simtă, fiindcă așa este viața cu sentimente atât de diverse și de grele.
Cred că aseară a fost prima dată când s-au privit și și-au vorbit cu multă sinceritate și îngăduință. Și-au stabilit fiecare un cod pe care-l vor spune atunci când celalalt îl deranjează astfel încât să se poată opri, fără ca eventualele conflicte să escaladeze. Azi s-au înteles de minune, s-au jucat și-au rostit codurile de câteva ori. Azi a funcționat, poate va merge și mâine, apoi va trebui să găsesc altceva. Dar până atunci mă bucur că, indiferent de cât de greu mi-a fost mie, ei au putut să comunice autentic, iar asta e grozav!!
La voi cum este?
Părinte Prezent 